La grande belezza…di pizza (P)

Posted on

Pe 23 ianuarie 2009, la 7:15 dimineaţa, coboram dintr-un avion pe ceţosul aeroport internaţional din Roma. Eram nedormită şi înfrigurată, dar, preţ de câteva clipe, am avut senzaţia că cineva mi-a făcut cu ochiul. Am privit în jur, buimacă. Evident, nu era nimeni care să-mi facă cu ochiul la 7 dimineaţa, pe un aeroport îngheţat.

Peste 3 zile împlineam 23 de ani şi urma să-mi aniversez ziua singură, într-o ţară a cărei limbă n-o vorbeam şi în care nu cunoşteam pe nimeni. Sau cel puţin aşa credeam.

***

Ajunsesem în această situaţie din 3 motive, strâns legate între ele:

a. cu cateva luni în urmă mă despărţisem de iubitul meu de la vremea respectivă şi nu ştiam cum să-mi gestionez prima aniversare în care eram single din ultimii 4 ani
b. tot cu câteva luni în urmă citisem „Eat, Pray, Love“-ul lui Elizabeth Gilbert şi, dată fiind confuzia emoţională în care mă aflam în acea perioadă şi firea mea hiper-romantică şi ultra-influenţabilă, eram convinsă că răspunsul la drama mea existenţială se afla, ca şi în cazul autoarei, pe fundul unei farfurii cu pizza italieneşti, pe podeaua aspră a unui ashram sau pe nisipul fin al unei plaje balineziene.
c. cum resursele financiare nu-mi permiteau să testez teoria cu ashramul sau pe cea cu plaja indoneziană, am decis să-mi caut liniştea sufletească în coca aburindă a unei pizza cu mozzarella, proaspăt ieşită dintr-un cuptor, chiar la mama ei acasă, în Roma. Zis şi făcut: cu o săptămână înainte de ziua mea mi-am cumpărat biletul spre patria pizzei şi cu 3 zile înainte soseam în Cetatea Eternă.

***

Aniversarea mea avea toate premisele să fie una deplorabilă. Stăteam la un hostel care era o fostă mănăstire de măicuţe, ce găzduia doar femei şi avea oră de stingere, într-o cameră la fel de veselă şi plină de viaţă ca şi chilia care fusese acolo odinioară. Când alesesem hostelul, din motive de siguranţă (mama n-ar fi închis un ochi toată săptămâna cât aş fi fost plecată dacă ar fi ştiut că stau într-un loc unde bărbaţii şi femeile împart toaletele şi, ergo, probabil şi diverse boli venerice), am fost atrasă de promisiunea magnoliei înflorite din curte (partea în care urma să stau acolo în ianuarie, când magnolia era oricum numai înflorită nu, mi-a scăpat din vedere) şi de faptul că se afla în inima Romei, în oraşul vechi.

Faptul că eram singură cuc, că nu cunoşteam pe nimeni şi că italiana mea aproximativă era un amestec de spaniolă, română şi, cel mai probabil, latină, nu mă ajuta deloc la capitolul socializare. Din fericire, după o primă zi deprimantă, în care mă plimbasem singură prin oraş, am cunoscut o belgiancă simpatică, bursantă Erasmus, ce stătea la hostelul-mănăstire până îşi închiria un apartament.

Dacă Elizabeth Gilbert l-a avut în Roma drept companion pe Giovanni, italianul sexy care a introdus-o în tainele limbii şi bucătăriei italiene, eu am avut-o pe zăpăcita Brigitte. Pentru că se pregătea să stea un an în Italia, Brigitte se încăpăţâna să vorbească italiana oriunde şi cu oricine, mai ales cu mine. Cred că formam o pereche simpatică: ambele dezorientate pe străzile întortocheate, ambele vorbitoare ale unei italiene-hibrid (românei, spaniolei şi latinei mele li se alăturase acum belgiana olandeza şi germana din repertoriul ei), ambele puţin speriate şi singure.

Ne-am petrecut următoarele două zile împreună, mâncând pizza şi gelatto, făcând cumpărături, vizitând diverse obiective mai mult sau mai puţin turistice, râzând şi povestind. A doua zi, luni, era ziua mea. Brigitte plecase însă dis-de-dimineaţă să vizioneze apartamente şi apoi să se întâlnească cu cineva. I-am spus că am de gând să-mi petrec cea mai mare parte din zi la Muzeul Vaticanului şi apoi, seara, să mă opresc la Fontana di Trevi şi să cinez la o trattoria de familie din zonă, despre care citisem într-un ghid. Am invitat-o să mi se alăture şi, deşi a promis că încearcă, nu era sigură că va reuşi.

Mi-am început ziua cu stângul. De cum am intrat în biserica San Pietro din Vatican, am dat cu ochii de Pieta lui Michelangelo. Ghidul audio pe care îl ascultam m-a anunţat că Michelangelo sculptase celebra lucrare pe când avea vârsta mea. Cu alte cuvinte, în timp ce, la 23 de ani abia împliniţi, eu n-aveam încă habar cum să fac faţă unei deziluzii sentimentale, individul ăsta realiza una dintre cele mai cunoscute sculpturi din lume. După şapte ore şi zeci de încăperi vizitate, am ajuns la concluzia că, până la 23 de ani, aparent toată lumea care ajunsese în muzeul ăsta sub formă de exponat pictase, sculptase, inventase, cucerise sau dezbinase imperii. Singura persoană care fugise 1.000 de km să se ascundă de fantoma unui fost iubit şi de un job mediocru era expusă doar la toaleta femeilor, în oglindă.

Spre seară, deja epuizată, m-am târât spre Fontana di Trevi. Afară ploua, dar în jurul fântânii se adunaseră, ca în fiecare seară, zeci de cupluri, familii, grupuri de prieteni. Am scos un euro din buzunar, m-am strecurat într-un colţ mai retras al bazinului, am închis ochii, mi-am dorit să mă evapor şi i-am făcut vânt monedei în apă. Nu doar că nu m-am evaporat, ci am auzit pe cineva strigându-mi numele. „Probabil strigă Tina.“, m-am gândit şi am decis să ignor vocea. Când am auzit, încă de câteva ori, destul de răspicat „Inaaaa!“, m-am uitat în jur şi am dat cu ochii de Brigitte, care îmi făcea semne disperate de pe partea cealaltă a fântânii. Încercase să dea de mine toată ziua, dar eu avusesem mobilul închis. Fusese, de fapt, un miracol că m-a văzut în mulţimea pestriţă de umbrele de la Fontana.

– Noroc cu umbrela ta roz!, a râs Brigitte luându-mă de braţ. N-am mâncat încă nimic cu gândul la pizzeria aia cu care m-ai înnebunit. Mergem?

Am găsit trattoria după vreo jumătate de oră de bâjbâieli pe străduţele pietruite şi am comandat o pizza uriaşă şi o carafă cu vinul casei. Eram doar o mână de oameni în restaurant: doi bărbaţi îmbrăcaţi în centurioni romani, o familie cu un copil şi un cuplu de vârsta a doua, toţi italieni. Am sporovăit gălăgioase şi flămânde până când chelnerul, care părea să fie totodată şi patronul, s-a îndreptat spre masa noastră cu o lumânare înfiptă în pizza, ce răspândea o aromă dumnezeiască. Brigitte s-a uitat la mine radiind şi, pe cel mai fals ton cu putinţă, a început să cânte „Tanti auguri a te!“. Patronul, al cărui nume din păcate nu mi-l amintesc, a secondat-o imediat bucuros şi, din spatele lui, amuzaţi, au apărut şi cei doi centurioni, formând un cor modern absolut deplorabil, dar care m-a făcut să lăcrimez. Ceilalţi clienţi ai restaurantului au aplaudat încântaţi la final, iar eu am suflat fericită în lumânare. Nu ştiu exact ce dorinţă mi-am pus atunci, dar cu siguranţă nu mi-am mai dorit să mă evapor.

Pizzei noastre i s-au alăturat alte două pizze, mesei noastre alte două scaune şi aşa am ajuns să-mi serbez ziua cu o belgiancă ce vorbea italiana absolut oribil (dar era absolut adorabilă în încercările ei lingvistice), cu doi centurioni romani la final de program şi cu un patron de restaurant care, din când în când, după ce se asigura că ceilalţi patru clienţi erau ok, se oprea să ne asculte sau să ne spună o glumă.

Nici până azi n-am uitat cu câtă voluptate am devorat blatul acela fraged şi pufos, acoperit de mozarella care se topea în gură. Cum, cu fiecare înghiţitură din brânza fierbinte şi aromată şi de fiecare dată când feliile subţiri şi perfecte de prosciutto sau de ciuperci îmi atingeau cerul gurii, simţeam că lumea e un loc mai frumos şi mai bun. Cu toate astea, atunci când am ajuns pe fundul farfuriei, n-am avut mult-aşteptata epifanie. Dar, din mijlocul acelei mese vesele, la care 5 oameni cât se poate de diferiţi se strânseseră, pentru o seară, în jurul unei pizza, am privit peste umăr la Ina cea speriată şi singură, care sosise la Roma cu trei zile în urmă, şi i-am făcut cu ochiul.

***

Dacă, citind textul de mai sus, şi vouă vi s-a făcut poftă de pizza şi dor de Roma, am două veşti grozave. 🙂

Amatorii de pizza probabil ştiu deja că cei de la Pizza Hut au în meniu o gamă specială de pizza, pe blat Italian, care include reţete cu ingrediente mediteraneene, specifice Italiei. De luna aceasta, celor 6 reţete deja existente (Roma, Modena, Spania, Siena, Parma, şi Genova) li s-au adăugat 4 noi reţete de pizza pe blat Italian (uşor şi subţire, perfect pentru vară): Milano, Torino, Venezia şi Firenze.

Prin combinaţiile de ingrediente specific italiene (parmezan, prosciutto, pesto, mozzarella etc.), Pizza Hut a încercat să surprindă esenţa oraşelor italiene şi să aducă noi destinaţii culinare în meniu. Blatul Italian este disponibil pentru pizzele de dimensiune medie şi mare şi se poate comanda în perioada iulie – august 2014, atât în restaurant, cât şi la pachet.

Şi acum, a doua veste bună – oricare dintre cele 10 pizze pe blat Italian de la Pizza Hut vă poate aduce o vacanţă la Roma! Tot ce trebuie să faceţi este ca, până la 21 august 2014, să comandaţi o pizza pe blat Italian şi veţi primi un talon cu care vă puteţi înscrie la tragerea la sorţi. Marele câştigător va pleca cu perechea la Roma, timp de 4 zile şi va primi şi 30 de euro pe zi/persoană bani de buzunar.

Dacă în Antichitate italienii spuneau că toate drumurile duc la Roma, vara aceasta, la Pizza Hut, toate pizzele pe blat Italian duc la Roma! Aşa că…buon appetito şi buona fortuna! 😉


7 thoughts on “La grande belezza…di pizza (P)

    • Anca, dacă îți vine să crezi, m-am gândit la tine când am terminat textul! 🙂

      Mi-am amintit că prin 2011, când ai scris un guest post aici, ai pomenit de continuarea textului ăluia. Cred că dacă procrastinatorii ar avea nevoie o regină, pe mine m-ar încorona, fără doar și poate! :))

      Și e incredibil cum o vacanță de 4-5 zile a ajuns să fie povestită în 5 ani. Primul text l-am scris în 2009, al doilea (http://inozza.ro/2010/05/lights-camera-action.htm) în 2010, iar acum revin, după 5 ani, cu al treilea. Au mai fost niște peripeții haioase, dar ce-o să ne facem în 2019 dacă stric de pe-acum surpriza? :))

      Te pup cu drag, mă bucur că ai comentat!

  1. Abia acum am dat de pagina ta si cred ca nu ma voi opri pana nu citesc tot… de fapt sunt sigura ca nu ma opresc, deoarece esti absolut minunata! Ma delectez citind fiecare articol si ti-as da zeci de “like”-uri daca ar fi posibil. 🙂

    • Alina, îţi mulţumesc mult pentru mesajul atât de frumos şi pentru apreciere! Mă bucur tare că ţi-au plăcut textele mele şi, chiar dacă scriu destul de rar, te mai aştept pe-aici. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *