Drama queens si suflete-pereche

Posted on

Pe 17 mai 2007 mi-ai scris primul email, pe semi-defunctul Yahoo. Dacă peste ani cyber-istoricii vor încerca să recreeze povestea relației noastre, aceasta este prima “atestare documentară” virtuală pe care o vor găsi.

Din mailul scurt și la obiect pe care mi l-ai scris reise clar că, dacă relația noastră ar fi făcut un test pe Buzzfeed să descopere ce etapă istorică i se potrivește, i-ar fi ieșit era glaciară. Mi-ai trimis atunci subiectele pentru examenul de semiotică pe care ți le cerusem, după cum am dedus din mailul de mulțumire pe care ți l-am scris ulterior. Nimic din schimbul formal de informații pe care l-am avut în acea zi nu avea să prevestească însă modul neașteptat în care aveam să intrăm fiecare în viața celeilalte și cum aveam să o schimbăm în milioane de feluri, mai mari sau mai mici, pentru totdeauna.

Am deschis acel mail recent, după aproape 7 ani de când l-ai trimis, și am descoperit în subsolul paginii o reclamă la jocul Sims. “Moody friends. Drama queens. Your life? Nope! – their life, your story.” Mi se pare amuzant cum sintetizează perfect relația dintre noi. Cum my drama queen life a devenit parte integrantă din your story.

alex

Cum am intrat, trei ani mai târziu, cu nenumăratele mele genți, valize și trolere pline de dramolete sentimentale și de drame existențiale în viața ta cerebrală și perfect organizată. Cum m-ai ascultat zeci sute de ore, cu răbdarea unui pictor chinez pe boabe de orez, lamentându-mă despre întâlniri dezastruoase sau relații nefericite, de la câțiva centimetri sau de la câteva mii de kilometri, la telefon, pe Gmail, Messenger, Facebook, Twitter sau WhatsApp.

Cum ai rămas perplexă dar ți-ai păstrat luciditatea când, cu o față de Ofelie și cu cel mai dramatic ton posibil, te-am anunțat într-o zi însorită că am motive să cred că s-ar putea să mă transform în îngrășământ vegetal cât de curând. Cum ai crezut într-o noapte pe plajă că era cât pe ce să mă bagi în spital și apoi, după ce te-ai convins că nu intru, totuși, în comă, ai început să râzi isteric de mine.

Cum atunci când m-am îmbolnăvit și aveam nevoie urgentă de medicamente în creierii munților, te-ai transformat într-un general prusac autoritar și ai băgat spaima în bietul băiat de la recepția cabanei (înclin să cred că a devenit abonatul fidel al unui psihoterapeut după acest episod, dar e doar o bănuială).

Cum n-ai pus nicio întrebare când te-ai trezit cu mine la ușă, într-o noapte, cu o moacă de shar pei abuzat și cu o sticlă de vin în mână, după o despărțire nasoală. Cum m-ai forțat atunci să îți dictez un mail care a devenit preferatul meu de la tine. Era aproape 2 noaptea, mobila din dormitor începuse să se umfle și să plutească lin pe marea de lacrimi pe care o produsesem, dar tu insistai să îți enumăr 5 motive pentru care mă bucur că relația respectivă se încheiase. Mi le-ai trimis apoi, să le am reminder pe telefon. Abia a doua zi, după ce mi-am revenit din mahmureală și brontozaurii au încetat să joace tenis în encefalul meu, am înțeles de ce ai făcut asta și câtă dreptate aveai.

Mâine e ziua ta, iar faptul că mă bucur de ea ca și cum ar fi a mea (cunoscut fiind narcisismul meu aniversar), este dovada supremă de altruism de care sunt în stare. Mai mult decât atât ar fi doar să-mi împart prăjitura cu rubarbă cu cineva. Și cred că aș face până și asta pentru tine.

N-o să-și urez să ai o zi fantastică mâine, știu că va fi așa (mă ocup de asta, ce naiba!). Vreau doar să-ți mulțumesc pentru ultimii 4 ani și să-ți spun că abia aștept să-i împărțim și pe următorii 40.

La mulți ani, Alex! I love you a lottle. It’s like a little, except a lot. 😉


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *