Povesti cu final deschis

Posted on

Iese cu pași greoi pe poartă, aducându-ne cadou o cutie de bomboane cu ciocolată Novatini, aproape goală. Poartă un capot de casă în carouri și la piept are o umflătură, de parcă ar ascunde ceva sub bluză. Mai târziu aflu că e de la operație. Urcăm toți cinci în mașină. Se așază cu greu pe scaunul de lângă șofer și cineva îi prinde centura de siguranță. Odată pornit motorul, în aer se simte un amestec de stânjeneală și de voioșie forțată. Urmează să îi îndeplinim una dintre ultimele dorințe unui puști de 16 ani, care va muri de cancer în câteva săptămâni. Și care habar n-are că o să se  întâmple asta.

***

Acum doi ani, sora mea, Lia, a devenit voluntar la un centru de tip familial pentru copiii orfani. Nu este genul de loc idilic la care vă gândiți, poate, cu fetițe bucălate cărora le sclipesc ochișorii de bucurie când le iei în brațe. Totul este cât se poate de prozaic, de fapt: sunt 11 băieți, cu vârste cuprinse între 8 și 17 ani, cu povești de viață prea triste pentru vârsta lor și cu o nevoie imensă de afecțiune.

La centru, Lia încercă să-și petreacă timpul cu fiecare dintre băieți, în parte. Cu George* se uită la filme și, când într-o zi a trebuit să întrerupă vizionarea lui „Life of Pi”, din cauză cu băiatul trebuia să meargă la masă, a mers și i-a cumpărat cartea, ca să-l motiveze să citească. Pe Daniel* l-a dus la expoziția „The Human Body” de la Antipa și, pentru că băiatul i-a povestit că vrea să învețe să cânte la pian sau la chitară, vrea să-l ducă la lecții de muzică.

Cu Sorin*, un băiețel de 8 ani, și-a petrecut numeroase ore chinuindu-se să-l ajute la lecții, pentru că micuțul are probleme de concentrare. Chiar și așa, Lia a reușit să creeze un sistem de recompense – pentru că lui Sorin îi plac eroii de benzi desenate, mai ales Spiderman, Lia îi scotea la imprimantă și îi aducea foi cu benzi desenate pe care le colorau împreună la terminarea lecțiilor.

În ultimele luni, persoana cu care și-a petrecut însă cel mai mult timp a fost Cristi*. Cristi are 16 ani, nu și-a cunoscut niciodată tatăl, iar mama l-a abandonat încă de mic, fără să mai vrea să știe de el. În ultimii ani, Cristi a schimbat mai multe centre de plasament înainte să ajungă aici. E pasionat de muzică – la fiecare vizită îi arată mândru Liei ce muzică și-a mai pus pe telefon – și i-ar plăcea să meargă la circ.

Acum câteva luni a fost diagnosticat cu cancer și, de atunci, Lia este sunată uneori să vină să stea cu el la spital, câteva ore. Când ajunge acasă după o astfel de vizită, e foarte tăcută și abătută. Ultima dată a venit cu o privire mai goală ca niciodată – tocmai aflase că, în ciuda operației și a chimioterapiei, cancerul lui Cristi atacase mai multe organe vitale și băiatul mai are doar câteva săptămâni de trăit. Nimeni nu i-a spus și lui asta – în afara durerilor atroce pe care le are și a tusei care îl scutură, pentru el viața a devenit brusc mai frumoasă: toată lumea îi face pe plac și nu i se refuză nicio rugăminte.

Ascultând-o pe Lia cum vorbește despre ultimele săptămâni din viața unui copil de 16 ani, m-am gândit că, dacă am fi oricare dintre noi în locul lui, familia și apropiații ar face orice să ne îndeplinească ultimele dorințe. Am întrebat-o dacă știe ce l-ar bucura pe Cristi.  Mi-a spus că băiatului îi place să asculte muzică și să meargă cu mașina, că vrea să vadă un spectacol de circ și să mănânce shaorma.

Am plâns în seara aia cum n-am mai plâns de mult. Am plâns de ciudă că divinitatea permite o asemenea cruzime – lasă pe lume un copil orfan, pe care îl ucide apoi de cancer la 16 ani. Am plâns de o nesfârșită tristețe, gândindu-mă cât de bombastice ar fi, prin comparație, ultimele mele dorințe și că există cineva care ar fi fericit, pur și simplu, ascultând muzică într-o mașină și mâncând o sharoma.

A doua zi i-am sunat pe prietenii mei, Alexandra și Paul, să-i rog să mă ajute cu o plimbare cu mașina lor. Au fost de acord pe loc. Peste alte câteva zile, cu shaorma, suc și budincă de ciocolată (cerută de Cristi), ne-am urcat toți patru în mașină și am pornit spre casa de îngrijire paleativă Sf. Irina din Voluntari, unde îl mutaseră pe Cristi de când i s-a înrăutățit starea.

***

Din micul road trip prin oraș am rămas cu două amintiri distincte, una vizuală și alta auditivă. Îmi aduc aminte de ceafa rasă a lui Cristi, sprijinită timid de spătarul scaunului și de momentul în care la radio s-a auzit la un moment dat “Brutal Hearts”, pe care am ascultat-o cu toții în liniște.

După mai puțin de o oră, din cauză că băiatul nu se simțea bine, a trebuit să ne întoarcem la Sf. Irina. Lia l-a condus sus, în cameră, cu pași mici, sprijinindu-l. Înainte să-și pună masca de oxigen, Cristi i-a spus că s-a simțit bine cu noi și i-a cerut să-i lase budinca. Sharoma n-a mai vrut-o. Am mâncat-o eu în fața blocului nostru, cu o combinație ciudată de foame și amărăciune.

***

Textul de mai sus a fost scris pe 16 octombrie, în seara în care l-am vizitat pe Cristi. Am simțit nevoia să descarc cumva amalgamul de emoții din mine, deși știam că nu o să-l public. Între timp, Cristi s-a stins. Cred că în mijlocul durerii fizice din ultima perioadă, chiar dacă n-a mai putut s-o arate, a fost într-un mod bizar, fericit. Personalul de la centru s-a asigurat că nu-i lipsește nimic și a fost mereu înconjurat de oameni care țineau la el. Îmi pare rău că n-am reușit să-l mai ducem la circ, cum își dorea. Lia mi-a spus că starea lui de sănătate s-a deteriorat peste noapte și corpul lui sleit de puteri n-ar mai fi făcut față călătoriei.

Pentru Cristi, povestea s-a încheiat. Mult prea repede și mult prea trist. Dar pentru ceilalți copii de la centru, “frații” lui, ea are încă final deschis. Și noi putem s-o facem, dacă nu cu happy-end, măcar puțin mai frumoasă. Copiii care trăiesc acolo sunt afectați în această perioadă, cum e și normal, de moartea lui Cristi. Cei mici se tem de fantoma lui, cei mari sunt îndurerați. De aceea ne-am propus să le facem o bucurie de sărbători.

Inițial am vrut să strângem cărți și jucării și să le ducem băieților de Crăciun, cu o gașcă de oameni. Doamnele de la centru mi-au explicat însă că, deși apreciază intenția noastră bună, nu vor ca copiii să se simtă ca niște cazuri caritabile și că preferă ca donațiile să ajungă la ei din partea “Moșului”.

Dacă vreți, așadar, să fiți un Secret Santa și să le faceți o bucurie în perioada asta, am întrebat la centru de ce ar fi nevoie și mi s-a spus așa: e nevoie de pilote de o persoană pentru că băieții, mai ales cei mici, se plâng că le este frig. Ar mai fi nevoie de așternuturi de pat de o persoană, de halate de baie și papuci de casă (aici e mai greu cu măsurile, dar puteți afla de la cineva care lucrează acolo aceste detalii) și de acuarele, creioane colorate, carioci, markere etc., pentru terapie prin artă. Bineînțeles, sunt oricând bine venite cărțile și jucăriile pentru cei 5 băieți mici, fulare sau mănuși pentru cei 6 băieți mari și o pianină pentru Daniel. 🙂

family-xmas-tree-by-age13-mexico

Cei de la centru m-au rugat să nu public adresa lor, ci să le-o dau direct celor interesați. Dacă vreți să le faceți cadou copiilor o pilotă, un așternut de pat sau chestiuțe de colorat, trimiteți-mi un mail la inozza[at] gmail [punct] com și o să vă explic unde trebuie să ajungeți sau unde să trimiteți pachetele.

Mulțumesc anticipat tuturor celor care vor să-și lege povestea de cea a acestor copii, măcar preț de un Crăciun, și promit să revin cu un update când lucrușoarele ajung la ei.

* Am modificat numele reale ale copiiilor, pentru a le proteja identitatea.

Sursa foto.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *