Televiziunea si puricii

Posted on

Mai țineți minte când eram mici și ne uitam la televizor și semnalul TV se întrerupea (sau îi amorțeau mâinile lui tata, care dirija antena pe acoperiș) și ecranul făcea „purici”? Ei bine, textul ăsta nu este despre așa ceva. 🙂

***

Recent, mi s-a oferit un job în televiziune și, într-un moment bridgetjonesian de „Yes, I can!”, am acceptat. Durează doar câteva luni și nu trebuie să apar pe sticlă, deci, teoretic, ar trebui sa fiți în siguranță. 😀

După ce entuziasmul inițial s-a scurs, însă, am început să mă panichez – ce naiba știu eu despre televiziunea live, până la urmă?! Așa că am început operațiunea de tele-pregătire. Primul pas: un maraton de show-uri americane similare, de succes. N-o sa apuc să pun în practică ce am văzut acolo cel mai probabil niciodată, dar e bine să ai idealuri în viață. 🙂

Al doilea pas: eliminarea stresului din viața mea. Pe binecunoscutul principiu românesc ținem post să ne ghiftuim de sărbători, m-am gândit că televiziunea în direct vine la pachet cu multă adrenalină și mult stres, așa că o cură de detoxifiere în prealabil n-ar strica.

Mi-am schimbat alarma de dimineață dintr-un imn disco într-un sunet zen (smartphone-ul meu a venit la pachet cu o pleiadă de opțiuni, care de care mai atractive: „ceață scânteietoare”, „pădurea secretă”, „ploaie blândă de primăvară”, „fântâna zânelor” etc.), am început să meditez în fiecare dimineață (prin meditații ar trebui să înțelegeți scurte episoade de pierdere a conștiinței între snooz-urile soneriei zen), să fac Pilates (deja mi-a crescut rezistența la 20 de minute fără pauze de băut apă, pansat răni imaginare și văicărit) și să consum mic-dejunuri lichide (am văzut într-un film că așa fac oamenii de televiziune ocupați, don’t ask!).

În seara dinaintea primei ședinte cu echipa, mă uitam la un episod din ”The Newsroom” (fără nicio legătură cu ce urmează să fac) și îmi mângâiam câinele pe burtă, când s-a produs inimaginabilul: am văzut un punctișor negru pe burta lui Lily. Am dat să-l ridic când, spre stupoarea mea și spre șocul câinelui, punctul a sărit. Timp de câteva secunde, care au părut o veșnicie, Lily și cu mine ne-am uitat stupefiate una la alta. Ea nu înțelegea depre ce era vorba, eu înțelegeam, dar nu voiam să accept.

Într-un final, pentru că eu sunt cea cu degete opozabile, mi-am adunat curajul, am prins punctul și m-am dus la baie să-l înec (așa am văzut că proceda mama, pe vremea când am avut o pisică în casă).

M-am întors de la baie și, după ce s-a uitat la mine cu niște ochi încărcați de mustrări și invective silențioase, Lily și-a întors privirea. OK, se pare că stabilisem tacit că nu vom mai discuta despre acest episod jenant de acum în colo. Vina era doar a mea, firește – din cauza maratonului meu de tele-pregătire, cu alarme zen, meditații și shake-uri vitaminizate, am uitat să-mi duc câinele la deparazitat.

Spășită, mi-am pregătit alarma pentru a doua zi (”izvorul zânelor”, dacă vă întrebați), mi-am pus pe spătarul scaunului fusta până la genunchi și cămașa (care spuneau, evident, că sunt foarte pregătită pentru toată treaba asta cu televiziunea) și m-am pregătit pentru un somn odihnitor de 8 ore.

Pe la mijlocul nopții, însă, m-am trezit deranjată de o senzație neplăcută – mici pișcături pe tot corpul. Chiar și amețită de somn cum eram, am dedus evidentul: deși ucisesem punctul, îi lăsasem în viață familia și acum aveam parte de răzbunarea clanului Puricione.

M-am foit prin așternuturi toată noaptea, cu scurte reprize de sculat, aprins lumina și pornit la vânătoare. Pentru că am corpul acoperit de zeci de pistrui, însă, tot ce am reușit a fost să mă ciupesc singură și să-mi alung somnul. Pe la 4 și ceva am renunțat de tot la somn. Când, pe la 8, au început să se audă în aer trilurile și clipocitul molcom de la ”izvorul zânelor”, aveam două cearcăne adânci până la buric și simțeam nevoia acută să ucid pe cineva cu un capsator de birou.

Am renunțat la fusta până la genunchi pentru că picioarele mele arătau ca niște câmpuri de luptă la încheierea represaliilor și am optat pentru o rochie până în pâmânt. După un mic dejun cât se poate de solid și 3 dușuri, am pornit spre birou. Din când în când, mă scărpinam discret, dar spasmodic. Neamurile punctului ucis cu sânge rece îmi semnalau că vendetta nu se încheiase încă.

Din fericire, după 3 ore de ședință, n-a rămas niciun supraviețuitor. Deși am o teorie despre motivul care i-a ucis, nu vreau să mă hazardez. 😛


7 thoughts on “Televiziunea si puricii

  1. Ina,
    1. ca de obicei, foarte bine scris, nu stiu de ce sa faci cariera in tv cind scrii atit de bine.
    2. eu vreau sa aflu cum a fost cu sedintza de aneantizare a familiei Puricescu. If you can bring yourself to share.
    3. ceatza scinteietoare mi se pare supermegaexceptzional conceptual. Really. Total retard or advanced genius.

    • Vera,
      1. iti multumesc, esti foarte draguta. 🙂
      2. au murit in somn, e tot ce pot sa-ti spun :))
      3. my thoughts exactly! mai mult ca sigur baietii de la branding s-au distrat pe cinste botezand optiunile

  2. Mult succes la noul job!
    Scrii atat de bine si esti atat de talentata incat cu siguranta ai putea fi scriitoare.
    Dar probabil o sa fii in viitor 🙂

  3. Ce stiu eu? daca le-ai trimis bad vibes, in timp ce dormeai si asta le-a indus izbitul galetzii? Nu am nici o expertiza in materie de purici, treji sau dorminzi…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *