Despre mame si fiice

Posted on
Ieri dimineata, in autobuzul 300, am asistat la una dintre cele mai dezolante si in acelasi timp induiosatoare momente de saptamana asta.
O fetita de vreo 2-3 ani, cu zulufi blonzi si cei mai albastri ochi pe care i-am vazut, plangea cu sughituri in bratele mamei ei. Printre suspine se auzea, sincopat: “Mami, vleau acasa. Du-ma acasa, mami.”
Mama, incercand s-o linisteasca, ii expune situatia: “La cine sa mergi acasa, mami? Tati e la serviciu, bunicu e la Doamne-Doamne, pe Mitza a calcat-o masina. Cu cine sa stai?”
Fetita a mai varsat cateva lacrimi dupa care, parca intelegand zadarnicia demersului ei, s-a oprit, continuand doar sa suspine incet.
M-am abtinut sa nu zambesc amar cand am ascultat schimbul de replici intre cele doua. Si am inceput sa ma gandesc la mame si fiice.
***
Una dintre cele mai mari frici ale mele e ca nu o sa fiu o mama buna. Chiar daca maritisul nu e pe lista mea de prioritati in urmatorul deceniu, stiu ca o sa am copii, indiferent de starea mea civila. Insa gandul ca, din nestiinta sau din neatentie, n-o sa-mi cresc bine copiii (ce inteleg prin bine am exemplificat mai incolo) ma cam paralizeaza. Ca o paranteza, faptul ca acum cateva luni am vazut “We Have to Talk About Kevin” nu prea m-a ajutat.
Fie ca vrem sau nu sa acceptam asta, interactiunea cu mama din primii ani ne dicteaza o mare parte din personalitate: sistemul de valori, raportarea la lume si la propria persoana, stima de sine, gusturile, toleranta la esec si la durere etc. Chiar si atunci cand, dintr-un spirit de fronda, alegem valori sau repere culturale complet opuse fata de ale ei, tot influentare se numeste.
Relatia cu mama, fie ea buna sau rea, reprezinta fundamentul pe care se vor baza si urmatoarele relatii. Si, daca ranile pe care le produc barbatii, fie ei ticalosi sau, si ma rau, nepotriviti, se vindeca cu putin timp si crema cu marar (v-o recomad calduros daca v-ati ars, haha), cele lasate de mame raman uneori toata viata.
Personal, nu am ce sa le reprosez celor doua femei care m-au crescut. Chiar daca au gresit de-a lungul timpului, asa cum a spus si J.K. Rowling intr-unul dintre cele mai bune discursuri pe care le-am ascultat vreodata, “There is an expiry date on blaming your parents.” In plus, modul in care au inteles ele sa ma creasca l-a reflectat pe cel in care au fost crescute si ele, la randul lor. Si, in cazul asta, ar trebui sa urc prea sus pe crengile arborelui genealogic sa vad care a fost stramosul meu iobag cu lacune la capitolul parenting skills.
Mi-e teama, in schimb, sa nu perpetuez greselile care au venit mostenire, din generatie in generatie, impreuna cu plapumele si pernele din puf de gasca.
Mi-ar placea sa fiu genul de mama care sa-si creasca copilul (fiica, de preferinta, pentru ca dupa ce am vazut “We Need To Talk About Kevin” am ramas cu niste sechele) cu un singur tel. Nu sa aiba, ci sa fie. Sa fie fericit si sa genereze fericire in jurul lui. Iar daca fericirea va insemna pentru el sa nu respecte norma, vreau sa am forta sa fiu alaturi de el.
Mi-a placut mult doamna Ferarro, mama unei pustoiace din Australia care a mers la auditiile pentru “The X Factor”.
Fata, pe nume Bella, a povestit ca a renuntat la scoala in clasa a XII-a, pentru ca nu era fericita acolo si nu se simtea motivata. “Odata ce a luat acea decizie, desi mi-a fost greu s-o accept, am vazut o greutate incredibila ridicandu-se de pe umerii ei si parea pur si simplu mai fericita.”, a spus mama ei in interviu. Cati parinti ar avea curajul sa-si sustina copilul intr-o intreprindere atat de nebuneasca, din perspectiva lor?
Atunci cand juriul a intrebat-o pe Bella ce parere au avut parintii despre renuntarea la scoala si camerele s-au indreptat inspre mama, desi zambea, femeia parea clar stanjenita. Si nu cred ca i-a fost usor sa accepte in grupul de prieteni esecul fiicei, asa cum probabil il considera toata lumea din jur. Dar si-a iubit fiica mai presus de convenientele sociale si a sustinut-o, chiar daca viitorul era incert si asta o speria.
“Visul asta [cel al Bellei de a canta] ma depaseste complet. Pot doar spune ca sunt aici, o sustin si o sa fac orice trebuie. E fiica mea si o iubesc.”
Sa va uitati la filmuletul de mai jos, nu doar pentru melodia interpretata genial, ci si sa observati toate emotiile care traverseaza chipul mamei. E o poveste de dragoste tare frumoasa. Cam asa cum mi-o doresc si intre mine si copilul meu, ala de va sa vina intr-o buna zi.


7 thoughts on “Despre mame si fiice

  1. Cred ca multe dintre noi trecem prin asta, teama ca nu vom sti cum sa ne educam copiii.
    Multi ne spun ca totul vine din instinctul de mama, insa daca acel instinct ne dicteaza gresit?
    Adica una e sa o simti cand ii e foame, rau, sa-i schimbi scutecul si cu totul altceva sa stii sa o cresti cu niste princiipii, sa-i insufli niste valori, sa o faci sa inteleaga ca-i vrei binele, chiar daca ii spui exact opusul fata de ce ii spun copiii de la scoala.
    Unele mame nu isi fac griji, spun “ce o fi, o fi”, insa e imposibil pentru noi sa gandim asa cand e in joc viata copilului nostru.
    Si da, cred ca ai dreptate: totul tine de educatia din copilarie, de relatia cu cei din familie si in special cu mama.
    Si eu cred ca mi-as lasa copilul sa faca ce vrea el pentru a-l vedea fericit.
    Bine, daca ar fi intr-a 12-a si ar vrea sa renunte la scoala, i-as spune sa mai reziste un an :))

  2. Pe masura ce inaintez in varsta, mi-e din ce in ce mai teama sa fac un copil. Vad in jurul meu in fiecare zi cum parinti cu intentii absolut onorabile, isi cresc copiii neadecvat, ingradindu-le personalitatea, creativitatea, frangandu-le aripile, obligandu-i sa se muleze pe niste norme sociale aproape inutile, de la varste prea fragede. Si mi-e frica sa nu fiu si eu la fel daca fac o sa am un copil. Sau sa fac alte greseli. Sau din prea multa grija sa devin paranoica. Teama mea este fundamentata si de o copilarie cu oaresce traume si de asemenea, ca si in cazul tau, de vizionarea filmului We need to talk about Kevin. Cineva, nu mai stiu cine, spunea ca un copil se face la tinerete (adica pe la 20 de ani, nu ca noi nu am fi tinere la 30), neprogramat si cu un dram de inconstienta. Si bine zicea, zau asa…

  3. “Intr-o epoca in care filozofii culturii vorbesc de infantilizarea adultilor, cum sa vrobim de maturitate la 18 ani? Cand speranta de viata nu depasea 50 de ani, majoratul era la 21!”
    Luminita Medesan D.V. nr. 446

    Apoi daca nu ti-este clara sustinerea “donorului de samanta”, apoi si asta aduce un grad de incertitudine, preferabil este sa fie si dansul om de omenie si interesat de educarea “produsului conceptiei”. Luat strict statistic si antropologic, se preconizeaza ca femeile vor depasi numeric, sau deja asta se intampla, barbatii. Astfel, intr-un mod ingrat, cererea de barbati ar fi mai mare decat cea de femei, si atunci daca o parte din femei deja se situeaza in postura unor personaje din “S3x & da’ siti”, cum ar veni celibatare, atunci efortul este cel putin dublu. Daca eram intr-o tara musulmana numarul de femei ar fi fost insuficient tipului de familie poligam. Nu sunt putine cazurile de familii monoparentale, dar este totusi un dezechilibru, iar cei crescuti in aceste familii au retinere in a antama o relatie durabila si deveni la randul lor parinti. Cum sa nu te intrebi daca nu-ti va reprosa copilul anumite alegeri facute?
    Acum vor sa scoata pe piata procedura prin care copiii vor avea trei părinti. Initial va fi doar pentru a inlocui secventa de ADN cu probleme transmisa de ovul. Dar poate vor vrea unii sa creeze familii triparentale..
    Sper sa-ti fie bine, insa e cam devreme esti foarte tanara.

  4. @Dorina si @Lavinia: ma bucur ca nu sunt singura in temerile mele. Buna aia cu copilul facut la tinerete cu un dram de inconstienta. 🙂

    @Anonim: N-am zis, domnule, ca o sa fac copilul singura. Am zis doar ca nu sunt sigura daca maritisul e pentru mine. Atat. 🙂

  5. Nu cred ca exista vreun copil care odata ajuns la maturitate sa nu-i reproseze ceva mamei. E cel mai usor lucru de facut in momentele dificile, sa dai vina pe altii, am facut-o si eu de nenumarate ori. Stai linistita, cu siguranta vei face greseli in cresterea copilului tau, nu trebuie sa te sperie asta. Important e faptul ca in ciuda greselilor parintilor, printre bucurii si dureri, copiii isi gasesc oricum drumul in viata prin propriile lor puteri. E suficient ca ii dai viata unui copil si ca-l iubesti, restul vine de la sine.

  6. maritisul nu? pai aia necesita menaj bucatareala samd, ori bani suficienti de filipineza

    nici asa n-ar fi tocmai grozav, nu ca bastarzii n-ar fi si ei oameni, unii chiar lideri! iar unul in plus nu ar fi oricum sesizabil ori ca altii ar zice despre cei adusi in afara celulei de baza ca ar fi copii nascuti in lanturi.. doar ca orice femeie are dreptul sa dea sansa unui barbat sa-i faca viata mizerabila cu acte in regula

    are balta peste, mai poti pescui cativa ani 😉

  7. Inna, nu vei sti cu adevarat ce fel de mama ai sa fii decat atunci cand o sa iti tii copilul in brate. Ideal e sa nu incerci mereu sa fii perfecta, ca sa compensezi pentru greselile parintilor tai. Ai sa gresesti, ai sa repari, ai sa gresesti iar… Pana la urma, copiii cresc. Cred ca trebuie sa iti propui sa faci tot ce poti tu si cand nu stii sa fii dispusa sa inveti. Cam atat:) The rest, comes with the kid.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *